Paradigma încrederii oarbe și a experiențelor la limita ...

Îmi pun mereu întrebarea până unde pot sa duc încrederea într-o ființă despre care nu știu nimic?
Răspunsul nu este unul foarte simplu...iar de cele mai multe ori până la capăt.

Mi-ar place să cred că există oameni în lumea asta în care merită să te încrezi orbește, dar de fiecare dată când cred că am găsit unul, în mintea mea apar flashback-uri dureroase care îmi arată atâtea exemple de neîncredere, de trădări, înșelări și decepții.

Un amic îmi spunea că dacă nu aștepți nimic de la ceva sau cineva nu ai cum să fi vreodată dezamăgit de rezultat, pentru că mereu ai parte de câte o surpriză.

Primul exercițiu de încredere pe care fiecare dintre noi l-a făcut a fost să se urce într-o mașină condusă de către un cunoscut și nu de puține ori, aveam să punem mână la ochi ca să nu vedem depășirea pe linia continuă, în curbă, pe polei, și fumul negru al frânelor tirului al cărui șofer tocmai a evitat plantarea unui al set de cruci pe marginea drumului. Apoi jurămintele că eu în viața mea... așa și așa.. cu băgat și scos de zei, dumnezei și sutane. Până la următorul drum, când parcă nu era chiar așa de ...

Cu experiența această în gând ajung la aeroport, mă sui în avion, iar după ce decolează, la primele turbulențe îmi spun... Sunt pierdut. Dacă pică de aici, sigur mă prăpădec...
Dar pe măsură ce ajungi să trăiești mereu senzații limită, șimți fiorul rece al morții în cerul gurii, și apoi împăcarea cu inevitabilul, dacă aceasta se produce, îmi dă o satisfacție enormă și îmi asigura liniștea interioară. Adrenalina, e cel mai plăcut drog, pe care poți să îl iei fără prescripție, doar experimentând.

De departe cel mai terifiant exercițiu de încredere a fost să mă cobor în rapel pe o frânghie înghețată, atârnat de un ham, în hăul ce se deschidea în spate, bazându-mă doar pe indicațiile prețioase ale prietenilor de la poalele muntelui, și in priceperea alpiniștilor însoțitori.

Cred că lucrurile extraordinare se pot face doar având încredere fără margini în cei de lângă tine, chiar dacă aceasta te poate duce la pierzanie...

Poate pierzania, nu e chiar așa de rea, dacă ai fost acolo, și te-ai întors viu. E ca și cum ai fi văzut un demon, l-ai salutat, și apoi i-ai tras o leapsă ca să te țină minte și repejor te-ai întors în tărâmul celor sigure!

Nu același lucru îl pot spune despre oameni și bani...
Unde nici în bancherul meu preferat nu am încredere, pentru că știu că mă fură, iar eu îl plătesc ca să ma fure... pentru că societatea nu mă lasă să ma plimb cu mai mult de 10.000 de Euro în valiză. Nu că i-aș avea, dar e o chestiune de principiu, la care statele lumii atentează fără ca nimeni să se împotrivească.

Da, cu fiecare leu tranzacționat prin banca, statul si banca prin prietenul Dobandă Comision, mă șterpelesc de câțiva bănuți. Că doar, băncile pot să facă ce vor cu banii mei pot chiar să dea faliment, dar eu nu am voie să mă plimb cu caș.
Conspirația guvernelor corupte de lăcomia de capital, de bani care defapt nu exista decât pe hârtie, mă scârbește, și în același timp mă pune pe gânduri.

De ce atât de multe bancomate alineate unul lângă altul te întâmpină la gară, la aeroport, pe stradă?
Pentru că de fiecare dată când ai nevoie de lichiditați, banca te mai ciupește un pic... așa vreo 3 lei.. iar dacă ajungi să tragi linie, la sfârșitul lunii te sperii ca nu îți iasă vreo 300 de lei la socoteală...

Guvernele atunci când impun limite de folosire a lichidităților nouă cetățenilor, ne privează de un drept de proprietate al nostru... valoarea titlurilor de pe bancnotă! Da... Suntem furați în numele corupției și al evaziunii fiscale!

Dar care evaziune... Adică comerțul liber cu cerere, ofertă și negociere directă a prețului. Pe acest comerț ei nu pot pune taxă, din simplu motiv că guvernanții nu au încredere în propriul popor că vor declara sumele încasate la fisc. De aici și modul absurd cu care majoritatea celor care duc o existență onestă sunt tratați de autorități, ca niște borfași care vor mereu să înșele pe el statul!

Dar statul, nu mai există, dacă oamenii ajung să își piardă încrederea în valorile sale. Statul este un exercițiu de încredere oarbă pe care fiecare dintre noi o investește în speranța unei vieți mai bune, măcar pentru copiii noștri, dacă un trai decent la bătrânețe nu e posibil.

Tristețea principiilor morale într-o lume fără perdea

Un motan de clasă mijlocie se coboară în mahala ca să mai schimbe aerul deja stătut al clasei sale întelectuale, dar ajuns în mocirlă, constată cu uimire că și-a murdărit cijmulițele de bal, și că a început să îi miroase blana a friptură și tutun ieftin.
Apoi intră într-un bar de tip rural unde se servește vin prost prefăcut cu zahăr, scorțișoara și fiert cu o felie de măr, ca să se mai încălzească nițel.

La o masă de prin preajmă doi dulăi  și cinci cățele dezbăteau aprins subiectul tabu în înalta societate a motanului de teapă mijlocie, al unei cățelării cu doi, trei, patru, câți or fi.

Motanul, plictisit înghite rapid carafă după carafă. Pe măsura ce trece timpul și dulăii tot mai adânc se înfundau în discuția lor de o etică îndoielnică, neuronii  motanului încep să se închidă rând pe rând, până când ultimul neuron cel al demnității, înainte de a și da duhul, cu o ultimă sforțare, îl face să se ridice de la masă și să plece.

Demnitatea unui motan de țeapă mijlocie nu suporta idea unei cățelării generalizate a întregii sale societăți.Întreg sistemul său de valori fusese asaltat de tarele barbare, iar axis mundi-ul său fusese deplasat către o zonă pe care el nu o mai stăpânea. Devenise el însuși prizonierul unei etici îndoielnice care în cel mai bun caz avea dublă măsură, dar după cum avea să afle ulterior, chestiunea fiind mult mai coruptă decât și-ar fi imaginat, iar limita fiind deplasată după bunul plac, oricum nu al său.

Această constatare nu a făcut decât să îi provoace o tristețe teribilă,  pentru că pentru prima dată în viața sa  își dăduse seama că duce crucea nebunului din cetate care vede dezastrul, și că locul său nu este acolo unde se afla el, atunci. Cu siguranță locul său nu va fi niciodată acolo, printre acei conlocuitori de mahala.

Generația canarilor fără orizont

După fiecare călătorie mă întorc mereu la realitatea Românească care nu mi se mai pare deloc așa de rea precum mi se parea pe vremea când nu ieșisem dincolo de graniță, și credeam toate poveștile spuse la o șezătoare în fața casei de la Ferendia, de către un vecin fost șofer de tir plin de plictisul omului sătul de atâta drum pe autostradă. Pe zi ce trece ajung să redescopăr cât de bine ne este acum, însă nu pot să înțeleg de unde este atâtă lipsă de orizont... O fi pe seama crizei? Cu siguranța! Însă nu din cauza celei economice, ci mai degrabă a unui sistem educațional bazat pe memorie și pe vocabular de cuvinte frumoase, iar nu pe legături, comentarii și analize... pentru acestea din urmă trebuie folosit procesorul și nu memoria de elefant.

Dar tocmai acest mic detaliu, ne face diferiți... iar masei nu îi plac indivizii inteligenți care fac revoluții... Masele sunt submediocre și se complac în execuția din memorie, făra a procesa prea mult ce li se spune, pentru că cineva a avut grijă să transmită un anumit mod de a face bastonașe pe hârtia caligrafică, iar mai apoi a obligat la recitire din memorie a unor poezii stupide cu garnituri de metrou care opresc pe un peron mizer în București. Îmi aduc aminte cu oroare minutele întregi petrecute cu fața la perete prefăcându-mă că învăț poezia netocită acasă, doar ca să reintru în curba înmediocrizării... a acelora care sunt premianți la școală, dar când aceasta se gată, se trezesc că nu mai are cine să le spună ce să învețe! E așa de greu să îți dai singur un rost în viață, și să fii pe cont propriu, când în cei mai frumoși ani toți ți-au arătat doar ce nu ai voi să faci, să spui, să gândești!

De aici e și frica de a greși? Oare ce or să zică despre mine? Mă voi face de râs? Cu siguranța întotdeauna se va găsi unul care să critice sau să se pișe cu tact și cu zâmbetul pe buze pe munca ta de o viață! Ne permite oare bagajul de reflexe să fim mai relaxați cu noi înșine și să ne acordăm clipa greșelii. Putem avea puterea de a recunoaște eșecul și de a-l depășii, sau asta e de fapt ceea ce ne provoaca această lipsă de orizont? Unde sunt cele 9 falimente înainte de afacerea de 1 milion de dolari? Ceea ce e și mai greu de înțeles, este că după o anumită vârstă numai e nimeni a spune 'ce' și 'ce nu' trebuie a face. Iar libertatea asta e la fel de înfricoșatoare precum poarta larg deschisă a unei colivii al cărei prag canarul nu il va trece niciodată. Educația a creat colivia în care canarul este condamnat a-și petrece restul mizerabil al unei vieți fără orizont pe poarta căreia nu va avea curajul nici măcar să priveașcă către speranța zborului neîntrerupt. M-am întrebat mereu dacă în clipa în care visele mor, canarul mai are penele pe aripile sale!

Trufia suprema a iubitorului de animale

Inainte de vreme eram vanati de catre animale salbatice, pe care acum am reusit sa le bagam in cusca si sa le privim contemplativ de dupa protectia de sarma electrificata cum dau tarcoale gardului poate poate gasesc o gaura ca sa sara la gatul unui turist gras ce face de zor poze cu blitz la care nu se va uita niciodata. Acest comportament sadic, de zoo, este transpus intr-o dragoste interesata din varii motive, in special din lipsa de ... socializare interumana, intr-o dragoste profunda, platonica si plina de entuziasm pentru bietul PET, sau animal de companie. Zic bietul, pentru ca singura lui vina este ca s-a nascut in regnul animal, si e scos la ore fixe la plimbare ca sa se ... usureze, iar apoi toata ziua trebuie sa astepte cuminte ca cineva sa se intoarca acasa, si sa-l bage in seama... Toate acestea mi se par un lagar de exterminare a instinctului animal, si de transformare intr-o chestie care are blana, dar se crede om... un fel de: "Da' asta parca ce-i?" Insa nimic din toate astea nu rivalizeaza cu ridoculul iubitorului adevarat de animale, care a trecut la meniul vegan si care tremura cu toata fiinta pentru orice zgaiba a potaiei maidaneze de la colt, care nu se lasa oblojita de bunul medic veterinar. Aceasta alienare a pradatorului suprem, care in loc sa faca curcanul supa, il coase la loc, care isi frange mana pentru un pisoi alpinist, sau care face spume la gura dupa javra din coltul strazii incoltita dupa o nunta la care a prins si el ultimul tren... este produsul unor vremuri in care suntem spalati pe creier ca sa consumam mai mult, asa de tare incat au ajuns bietele animale un fel de imprimante pentru care trebuie sa cumperi consumabile... Insa trufia suprema a iubitorului de animal este sa-l sterilizeze, ca doar e in interesul animalului!!! Si eu ma intreb, cat de nazisti suntem ca-l privam pe bietul Zorel de nunta, care este singurul lucru pentru care e misto viata de caine! Dar, poate si mai egoist este sa credem ca toate animalele care vagabondeaza libere au nevoie de un stapan care sa aiba grija de ele, caci alfel... saracul moare! Oare intreaba cineva animalul atunci cand incepe acest gen de relatie? Ma indoiesc! Nimeni nu are nevoie de stapan, pentru ca tindem sa credem ca putem fi autorii propriului destin... Insa preferam sa creem unul, decat sa ne concentram pe problemele serioase ale urbei. De multe ori ma intreb, cine e cu adevarat pacientul: animalul sau stapanul!

Un Ado' si un paradox despre o lume noua...

Un zbor deasupra unui cuib de cuci la bordul unui jumbo jet, mi se pare mie calatoria in capitala tuturor posibilitatilor, fie ele si de partea